Dezrădăcinare

 

Organizarea lumii mă perturbă. 

Organizarea lumii, ca o succesiune de etape pe care le urmezi cu rigurozitate bifând, bifând. 

Ori eu am uitat în dimineața asta, care e ordinea lucrurilor. M-am trezit cu toate obiectele astea plutind în jurul meu și cu mâinile mele în aer neștiind ce să fac cu ele. am icnit cu amărăciune gândindu-mă la cât de anevoios devine, într-o dimineață cenușie, actul de a face o cafea. Ibricul nu își are vreun rost, atunci când apa se revarsă direct pe ochiul aragazului, într-un gol sinistru. Din nu știu ce motiv aș fi băgat mâna în foc că există un ibric, un recipient care să conțină apa. La final, când totul s-a dezlânat, am băut zațul și am vărsat cafeaua. 

Niciodată nu am știut care e ordinea firească a lucrurilor. am trăit mereu cu  sindromul impostorului, că nașterea mea e produsul unei erori matematice, un calcul nefericit. Ar fi trebuit să debutez cu o moarte lentă și tăcută. 

Nu sunt mai mult decât o uriașă calotă glaciară din care se desprind blocuri de gheață. I am just massively paranoid. Zice un trecător. sigurele citate memorabile cu care mă identific sunt frînturile de fraze ale trecătorilor. Mon job est de transporter les cadavres, Monsieur, declamă un altul. 

Mă strecor, mă înghesui în micile fisuri ale lumii, pe străduțe înguste. Sunt una din minusculele insecte fluorescente ce trăiesc în crăpăturile preților. Aceste creaturi nocturne se mișcă atât de repede, încât la miezul nopții, sub retina mea obosită, ele devin o licărire de laser, o prezență fugitivă. 

În fiecare noapte mă trezesc la ora 4  fix și pășesc în baie ca într-un insectar. Atunci le văd limpede: lunguețe și negre, dotate cu două antenuțe ce par să detecteze prezența mea. Primele două secunde înainte să o ia la goană. înainte ca să se încrusteze în pereți. Atunci revin în lenjeria moale doar ca să ascult respirația imperturbabilă a bărbatului cu care împart patul. E o minune să vezi cât de puține turbulențe sunt la orizont. Eu nu am cunoscut decât respirații sacadate sau adânci cu care îmi hrăneam plămânii. Un corp pe care îl alimentez la nesfârșit, din care ies și intră lichide, toxe, surplusuri. Al cărui singur merit e anduranța perfect cosmetizată, algele ce mă țin la suprafața mașinăriei de produs excrescențe, tumori și alte minunății. De ce aș spune „îmi este foame”, când acest corp cu toate manifestările lui bizare, nu îmi aparține. Îmi compătimesc stomacul pentru suferința lui, el nu îmi aparține, e doar un animăluț cu o viață proprie. Îl văd zvârcolindu-se și îmi zic: acum depinzi de voința mea. ceva din aceste cuvinte sună fals, clișeic. Sunt un răufăcător ce își suprinde și umilește victima pentru o ultimă oară, inainte ca episodul să se termine pentru a lăsa loc unei pauze publicitare. Ori la mine, pauza asta publicitară, pe care o urăsc deplin, e de întinderea unei vieți de 28 de ani. 

În timp ce oamenii caută cu disperare asocierea și continuitatea, eu mă disociez și revin en arrière, de parcă aș încerca să înaintez pe o scară rulantă ce coboară. Nu se întâmplă nimic în corpul meu, iar în afară, lucrurile plutesc ca o aură din ghimpi. Și nici printr-o încordare a voinței și a simțurilor tot nu aș putea încapsula materia la modul holistic. Privesc spre tot ce e fracturat: mormanul ăsta de organe pulsatile pe care nu îl pot suprinde nici pe dinăuntru fără ajutorul unei incizii sau ecografii, nici pe dinafară, fără ajutorul unei oglinzi. Mă privesc pe bucăți: aici un picior, o mână, un deget, sexul. Niciodată întregită, niciodată accesibilă privirii.

Dar de ce vă vorbesc eu de teorii răsuflate și observații volatile, când ciorba de mazăre, gradul zero al realității, e gata să dea în foc? E ceva mai important în această cursă de mașini defecte, decât propria supraviețuire? 

Știu că ce prezintă interes sunt biografiile, dramele, extraordinarul, cancanul, colcăiala. Vă este oroare de rutină, altfel de ce v-ar mai preocupa literatura cu toate posibilitățile ei de evadare? Nu pentru a vi se oferi instrucțiuni de eschivă din acest maldăr de activități ordinare: înnodarea șireturilor, spălatul dinților, eliminarea fluidelor din corp. Repetitivitatea. Am o plăcere aproape patologică în a dezamăgi. Ceea ce urmează să transpun în următoarele pagini, e o camuflare, o ridiculizare a propriei vieți și a familiarului, o minciună. Trăiesc departe, într-un exil binecuvântat și dureros, departe de tot acest Buchenland plin de plăceri amețitoare: de la acoolism, fugi pe ogoare, ochi roșii la pândă, hăituieli și țipete, decese aproape inevitabile, boli și spitale puturoase. Dar nu asta veți citi aici. Mă omit, mă reneg, mă dezmoștenesc, pentru a vă expune pe scurt, banalitatea, ridicolul, avortonul, dezrădăcinarea. Sunt o doamna Bovary fidelă cizmelor botocănoase și murdare ale lui Charles. 

Sunt o impostoare ce pretinde că trăiește ca orice om, că e fericită colecționând mici bucurii, magneți cu locuri turistice pe care îi lipește pe frigider. Locuri în care nu m-am aventurat niciodată. O normalitate călduță, firească. Am eșuat în singurul lucru în care am excelat vreodată: eșecul. E o artă în a eșua. O artă în a reuși să îți ridici mizeria la rangul cel mai înalt, fără a friza derizoriul. A te sinucide curat, fără a lăsa urme pe asfalt, fără ca să creezi un discomfort trecătorilor. 

Ne-am obișnuit să privim totul prin ecrane, să ne îmbrăcăm în pixeli. Să ne identificăm cu liniile curbe ce iau forma noastră. Am uitat că prima și cea mai importantă fotografie a fost imaginea noastră chircită pe ecranul medicului, atunci când eram înjumătățiti, ambigui. Nu eram decât un rudiment, o posibilitate.