Reîntoarcere

10 Iunie 2021

1.

Mă așez pe covorul persan scos la vânzare, cărăbușii se prăbușesc în părul meu ca niște meteoriți. Rădăuțiul miroase a pâine proaspătă. Clădirile ancestrale se năruie, confetti într-un spital cu pereții murdari. Coji de semințe purtate de vânt. Trenul ce duce la Putna se mișcă haotic, sâsâind. E un șarpe obosit, ce și-a pierdut sensul, pasagerii, locomotivele (unde sunt loco-motivele?). Câinii orașului nu mai au la cine să latre. Câinii nu mai latră la mine pentru că eu sunt o casă cu geamurile sparte. Aș vrea să te iau de mână și să plonjăm în iarba proaspăt cosită. Firele de lumină să curgă ca niște ițe. Deasupra nostră- veșnicia. 

Cutii de carton în care rățuște rotofee sunt scoase la vânzare. O valiză parcurge drumul de la sat la oraș. La umbra orașului, par mai frumoasă. Ochii caută ieșirea din Sine. 

Să aștepți un om 20 de ani fără să ai vreo garanție că acesta va reveni. Fără să ai certitudinea că acesta există. Că nu e doar o bulă de aer în nemișcare. Sub mașină, sprijinit de roți, lenevește un motan, blana lui e caldă, jigărită dar binevoitoare. Să îți asumi tot, absolut tot, indiferent de preț, să renunți la tot ce iubești mai mult și să te întinzi indolent sub ghilotină. Să măsori distanța dintre ghitonă și gâtul tău. Să scrii fără pretenții despre ochiul roșu al iepurelui cu care împărțeai patul. 

Deasupra noastră- un cuib de rândunele. Curând, foarte curând ne vom părăsi cuibul și ne vom reîntoarce spre țările ploioase. 

2.

Astăzi mă vindec. Astăzi voi adormi încet, ca o scufundare în apa rece. Întâi un picior, o mână. Voi pluti deasupra apei de la marginea unui vis. Nu am nevoie de brațele lui M. pentru a rămâne la suprafață, pot să plutesc singură.

A-ți urma visul, oricât de stupid și absurd ar fi el, e mai important decât a urma un om.

Eu am decis să escaladez singură un munte imens. Cu cât mă îndepărtez cățărându-mă, cu atât voi fi mai mică în ochii oamenilor. Sunt așa de mică acum, că privirea lor clară nu mă mai poate cuprinde. Un punct mișcător localizat cu imprecizie pe retina unui bătrân ce suferă de cataractă.

Scriu dintr-o formă de interție, automat, ca o consecință a unui eveniment, a unei decizii. De parcă aș spăla vasele după ce am mâncat. Nimeni din acest oraș înghețat nu înțelege ce înseamnă să scrii poezie.  Când e timpul potrivit? Cum ar trebui să o fac, urmând ce ritual? Eu scriu poezia în mintea mea, de pildă, azi când traversam apusul și culorile curcubeului pe o pană catifelată. Când cotidianul devine o sărbătoare- gestul de a soarbe cafeaua, jocul umbrelor în cafea.

Tu m-ai învățat că drumurile sunt interminabile și ireversibile. Că cel care pleacă suferă mai mult decât cel care rămâne. Eu plec luând cu mine bagaje grele cu traume, amintiri, atingeri. Dosare penale nesoluționate. Iau acrimonii și Scorțișoara, pâinea uscată și agheasma cu care mi-am curățat intestinele când eram intoxicată cu răul lumii. 

Sunt singură pe o căsuță plutitoare. Într-o perfectă instabilitate și armonie pe algele din care mă hrănesc. În visul meu, Dumnezeu era însăși moartea- atât de frumoasă și pură ca o lumânare stinsă, ca ochii albaștri iscoditori ai unui copil. Moartea se întindea ca cearșaful pe care îți așezi trupul obosit după o zi de muncă.  

Dana N.