Perucheria de vis (-à-vis)
22 august---
Drumul era pietros
și un val de neliniște se lăsa în straturi. Dumnezeu privea de la distanțe
hipermetrice, cu ochii obosiți și miopi, spațiul acesta canceros îmbibat de
drojdie și aluat proaspăt dospit. În București, covrigăriile s-au împrăștiat ca
ciuma monopolizând maidanele nealterate încă de cizma postcomunistă. Mirosul de
susan și mac se lăsa ca o pânză pe ochii adormiți ai bucureștenilor, îmbiindu-i
să se așeze în coloane kilometrice și să înșface, cu mâinile bezmetice și
lipicioase cercurile fierbinți săltate în cuptoare. La capătul cozii, lângă o
femeie îmbrobodită cu trei baticuri și o plasă de megaimage atârnând de mâna
scorojită, se putea lesne întrezări un jandarm care își muta greutatea de pe un
picior pe altul, așteptându-și porția răbdător. Diminețile răgățene aveau miros
de shaormerii, acolo unde huliganii amețiți se aciuau fără preget, cu stomacul
bulbucind a bere iefină de haimana. Câinii vagabonzi se raliau soldățește în
jurul oamenilor-fetuși abia clociți și încrustați în placenta orașului, iar
unii îi urmăreau kilometrii întregi, nestingheriți de pietrele ce se abăteau
asupra lor spre a fi alungați. Erau antrenați să îmbuce din mers resturile de
la gura stăpânilor, să se sature din bucățile frugale ale celor mai miloși. În
Universitate, vrajba dintre porumbeii ageri și câinii hămesiți nu mai contenea.
Porumbeii se aliau cu vântul care dintr-o suflare, împrăștia firimiturile spre
terenul lor, acolo unde aceștia decolau fără primejdia atacanților canini.
Câinii reușeau să risipească însă stolul de porumbei, cu un lătrat furios.
Rațiile de pâine erau întotdeauna numărate, iar ei își cunoșteau prea bine
nevoile pântecelui. Doar în curtea Facultății de Litere, se mai putea zări un
motan al cărui bot era traversat de o dungă neagră de parcă ar fi fost pătat,
numit de studenții de la Litere: Jigărici. Jigărici era alintat ca nimeni
altul, mascota facultății și încântarea celor își beau cafeaua și fumau în
pauza dintre două cursuri. Jigărici era sălbăticit, înstrăinat de toată
forfoteala studențească a curții. Ba mai mult, avea un fel e cinism în ochi și
o atitudine de fugar, de exilat al vieții. Privirea lui zicea cu precizie: eu
sunt ca aburii, uite-așa mă evapor, uite-așa. Și într-adevăr, într-o zi
oarecare din aprilie, la capătul unei nopți înstelate de primăvară, Jigărici
s-a lepădat de viață pentru totdeauna. Plouase și apa se drena prin țevile de
pe acoperișuri, apa se scurgea în grabă, peste cel ce zăcea inert cu trupul
dezosificat, cu boticul alungit în băltoacă.
La mile depărtare, privirile se ciocneau de pământ, fără
a căuta vreo înnodare hazardatată. Ura devenise crez și rugăciune rostită în
șoaptă, nicicând morții nu fuseseră mai aclamați ca acum. Atunci când vreunul
izbutea să-și pună căpăstrul la gât și se înhăma înlănțuit de cercul
sinucigașilor anonimi, o umbră de invidie pălea pe obrazul spectatorului. Ca
elefanții care fac cerc în jurul cuplului și își scutură trompa exitați,
batozele luciferice ale Bucureștiului asmuțite de miasmele morții, împrejmuiau
corpul pământiu. Existau și competiții, pentru cei ce reușeau să realizeze cea
mai ingenioasă sinucidere, iar premiile constau într-o înmormântare
decentă în cimitirul destinat
învingătorilor. Preoții jurizau viitorii morți încununând câștigătorul cu o
slujbă pe cinste, la reduceri de preț. Înmormântările deveniseră atât de
costisitoare în acel oraș al putreziciunilor sanctificate încât mulți se
întreceau cu râvnă. Ceilalți erau aruncați la groapa comună, acolo unde
fecalele, gunoaiele fetide de tot felul și trupurile în putrescină făceau front comun împotriva bunului simț.
O rochie umflată de vânt și niște picioare mărunte
poticnindu-se de străzile bolovănoase avansau într-un ritm uluitor. Se oprise
de câteva ori în fața unui circ al foamei, proiect eșuat realizat în vremea
comunistă cu scopul de a fi spațiu de depozitare a alimentele centralizate
pentru cei înfometați. Ca o ironie macabră, în acea clădire monumentală se
înființă o universitate creștină- un afront adus ideologiei comuniste care
dorea surparea religiei și a intelectualilor români. Suburbiile devastate ale
Bucureștiului, verile toride îmbibate de sudoare, pisicile făjgăind prin
tomberoane, toate se peridau în mintea fetei. Din când în cand, rămânea în
vreun punct mort, pe vreo balustradă proaspăt cimentată sau în vreun ungher
obscur de unde putea să cuprindă cu ochiul peisagiul împietrit. Perucheria era
o oază de umbră și de răgaz, o seră din care se legănau cu eleganță peruci vopsite
și aranjate a la mode. În pragul ușii se postă o doamnă durdulie, cu ochi ca
boabele de cafea, încercănați și împinși în fundul capului, încercând să intuiască preferințele fetei.
Rând pe rând, copila începu să probeze fiecare perucă care, potriviindu-i-se ca
nuca-n perete, îi aluneca de pe creștet pe pardoseala rozalie. Peruchiera o
privi amuzată și rânjetul părea să îi creponeze întreaga înfățișare, zbârcind-o
toată. O fetiță de nici 10 ani, îmbrăcată sărăcăcios, defilând prin fața
oglinzilor cu tot felul de peruci care o acopereau ca niște pelerine.
Perucheria degaja un miros jilav iar manechinile cu ochi de ceară
și cu privirea fixă, consternată păreau niște școlărițe terorizate de prezența
inchizitorială a învățătoarei.
-Cumperi ceva, dulceață? întrebă femeia supraveghind
mogâldeața indecisă.
Fetița își lipi nasul minuscul de geam arătând în
direcția unor onduleuri cu reflexe aurii iar duduia înțelesese pe loc.
-Mama m-a trimis să îi cumpăr păr... părul ăsta, exlamă
fetița extaziată că a ochit vânatul așa lesne.
-Asta face 3 milioane, copilă. E model unic, venit din
Franța.
Fata căzu pe gânduri și
își întoarse buzunarul pe dos și din căptușeală căzură două milioane și
mărunțișul care se împrăștie pe jos, zdrăngănind la contactul cu podeaua apoise
retrase într-un ungher unde scormoni și afundă mâna până la cot în căptușeală
pentru a găsi și restul. Femeia privi cu resemnare, înțelegând că a negocia cu
această orfană ar fi de prisos și un păcat în fața lui Dumnezeu.
Bucureștiul
mirosea a morți și nicotină. Copila se pierdu înghițită de mulțimea ce forfotea
în subpasajul Universității. Cerșetorii se îmbulzeau prin parcuri, parcări,
metrou, RATB-uri, în încercarea de a stoarce măcar o picătură din buzunarul
vreunul concetățean deși mulți își scuipau plămânii, că au ratat ocazia să
practice acastă meserie în străinătățuri, unde leafa era mai generoasă și mai
umflată.
II.
2 noiembrie
Dragă jurnalule,
În ultima vreme e tot mai frig. Un porumbel îmi tot dă
târcoale și bate cu ciocul în fereastră. Când îi las firimiturile, el le ciugulește liniștit. Sunt fericită când
porumbeii s-au îndestulat. Mama zice că asta e fericirea, când ceilalți sunt
bine hrăniți și au acoperiș deasupra capului. Zice să închid geamul că intră frigul
în casă. Dar cum poate intra frigul când nici măcar nu are corp? Și de ce, mă
rog, nu intră pe ușă ca oamenii? Nu pot să o întreb asta pe mama că se
enervează și țipă. Zice că astea sunt întrebări de copil fără creier.
Învățătoarea mi-a zis că nu există copii fără creere. Nici măcar oameni mari
sau animale. Toți au un creier. Când mama se supără pe mine, peruca îi alunecă
de pe cap și rămâne cu chelia descoperită. De ceva vreme, e tot mai agitată.
Zice că într-o lună, două, vom pleca în Italia. Că aici doctorii poartă halate
albe dar eu inimile negre. Și oricum, toată lumea pleacă în afară de sfinți. De
ce nu zboară în altă țară și ei? Mama zice că acum e simplu, dacă ai un
pașaport. Și sfinții au pașaport dar a expirat. Probabil că de asta nici nu pleacă
ca toată lumea. E unul pe care îl cheamă Daniil. Mama zice că el nu pleacă, că
el e contabilul bisericii. Strânge banii și face tot mai multe locuri unde
oamenii se roagă. Dar de ce nu se roagă acasă, nu e mai ieftin? Oricum, astea
sunt treburi de oameni mari. Mama mă cheamă mereu să mă joc cu ea de-a
infirmiera. Treaba asta nu e așa complicată cum credeam. Sunt mai multe
pansamente roșii. Tu trebuie să le dezlipești încet pe fiecare, cu grijă. Mama
zice că e ca și cum aș dezgropa un cadavru. La final, văd gropa în care sunt
viermi și alte insecte. Acolo trebuie să curăț cu grijă adâncitura, ca să nu se
infecteze. Apoi pun la loc tot și arunc pansamentele pline de sânge. După îi
așez capul gol în poale și o mângâi ușurel pe creștet. Miroase a iod. Ea zice
că miroase a boală și că așa miroase și moartea uneori.
Comments
Post a Comment