She still has time

 Poeme în proză  

O gâză mi se aşază pe nas/o alung/ gâza migrează pe mână/ o alung/ acum e pe sprânceana dreaptă/ o alung/ gâza dansează pe cicatricea de la gât/ o alung/ se cacă pe o ureche/ o alung/ mi se strecoară intre sâni/ o alung. Gâza se face ca pleacă o simt iar pe degetul mic de la picior pe incheietura braţului/ pe burtă dispare/apare ma scutur toată dau din mâini devin un zeu hindus cu zece braţe. Gâza aplaudă cu picioruşele din faţă/ râde in hohote/ dispare. nervii mi se târăsc sub piele beau un pahar cu apă, ma linistesc. Deodată aud un bazâit in stomac -mai alungă-mă acum dacă poti- zice gâza care se aşază pe un plămân.

 

***

Obsesiv-compulsiv

 

Te pregătești de muncă verifici aragazul verifici apa la baie verifici apa din bucătărie fierul de călcat închizi ușa după tine faci doi pași te întorci

Verifici din nou aragazul apa din baie apa din bucătărie fierul de călcat închizi ușa după 5 minute te întorci

 Tragi aer în piept miroși fiecare ochi închizi robinetele până se dau peste cap trântești ușa o închizi de 3 ori o deschizi din greșeală crezând că ai închis-o tragi de clanță o smucești de câteva ori e bine închisă te pornești

 Autobuzul ajunge în stație tu ești cuprins de o panică subită te întorci în goană ca niște cai de cursă nările se dilată până aspiră tot aerul din casă da da nici urmă de gaz ții mâna sub robinete da da dacă nu curge apă pe mâini totul e bine atingi fierul de călcat da da s-a răcit te așezi 5 minute și respiri în reprize ții aerul în piept așa cum te-a învățat psihologul dacă în 5 minute nu îmi văd crederii desenați graffiti pe niște pereți îți spui nu are cum să se întâmple nimic dar hai să plec doar nu sunt nebun

 Intri în autobuz la prima stație te gândești dar dacă totuși aragazul e încă aprins și mi s-a părut că l-am închis realitatea e fragilă și dacă de fapt eu am murit deja și acum mi se pare că trăiesc sunt un mort care visează că e viu dacă dacă acum nu voi țipa acum nu voi țipa ți-e frică că ai putea să urli strângi dinții ca o mașină de râșnit cafeaua limba pare să se zvârcolească în craterul învăpăiat te trezești gemând trăgând șoferul de mânecă oprește arde casa șoferul zice da da la tine arde casa în fiecare zi și totuși cobori mai abitir o iei la fugă în spatele tău pinguinii mănâncă semințe și-ți scuipă cojile în ochi în ritmul ciocănitorii Woody și lumea se micșorează în urma ta bugs Bunny are în loc de urechi două elice mestecă un morcov și râde unde te grăbești așa căpitane ești nebun ești nebun mai strânge hățurile haha

 Intri cu tot cu ușă în casă te liniștești nici urmă de gaz, apă, pinguini, iepuri zeflemitori da da acum chiar totul e bine răsufli în șoaptă scoți aparatul și fotografiezi rând pe rând aragazul fiecare buton fierul de călcat robinetele îți recompui mutra scălâmbăiată așezi umerii picioarele mâinile la locul lor da da încă sunt viu în sfârșit ajungi la muncă

 Îți rostești mantrele sunt bine da da sunt în siguranță privești fotografiile ca un îndrăgostit care privește poza iubitei și bifezi închis închis închis închis

 După câteva luni citesc următorul anunț:

 „Bărbat de 43 de ani găsit mort în apartamentul 24 de pe șoseaua Țurțurilor înfometat și nespălat s-au identificat sute de poze cu obiecte neînsuflețite: aragaze robinete becuri uși colegii de muncă dau mărturie nu ieșea niciodată din casă fără fier de călcat ba chiar îl plimba ca pe un câine în lesă”

 

***

Un străin citea lângă mine nu ne vorbeam nici măcar nu ne intersectam cu privirea dar atunci când se ridica să plece mă simțeam brusc foarte singură ca după un abandon poate pentru că nu o să îl mai văd niciodată de parcă în acea bibliotecă pustie la ora 14:01 se petrecea însăşi moartea.

 

***

 

 Am făcut schimb de ochelari tu mi-ai prins părul coc aşa cum il purtai adineaori iar eu ţi l-am desprins lăsându-l sa curgă în valuri pe braţe. Acum tu erai EU-FEMEIA iar eu eram TU-BĂRBATUL. Umbrele noastre deveniseră androgine, contopite, de nerecunoscut. Umbrele noastre se sărutau.

***

Eram în Cișmigiu cu Mihai amândoi întinși pe burtă fumam ascultam orăcăitul broaștelor și Beethoven Moonlight eram doi adolescenți răzvrătiți din gâtlej fumul șerpuia până la cer eram doi străini care își vorbeau despre moarte convinși că așteaptă același tren la unul vine cu întârziere la altul la timp eu îți vorbeam de marginea prăpastiei în care mă aflu la o distanță milimetrică de hău și dacă îmi alunecă acum piciorul voi cădea

 

 ***

se felia cerul și i se dădea fiecăruia câte un petic bucata mea era un copac scrijelit cu graffiti trebuia să mestec viața ca pe un os moale să o înght în tăcere să strâng pumnii

 

***

 

colorează-mă colorează-mă sunt cea mai frumoază revistă cu benzi desenate

 

 

***

visam copii atârnați de becuri de scaune mi-am zis că nu e uşor să fii mamă sau te naşti într-un uter

 

***

 

îmi amintesc pleoapele tale care zvâcneau atingeri catifelate și te zbăteai strivit de razele plăpânde nu voi pleca niciodată mi-am zis şi totuşi mă desfăceam ca o cutie frumos împachetată
te iubesc dar nu vrei să înţelegi iubirea mea e perna pe care o strângi în braţe înainte să adormi scrii și tot scrii şi mă priveşti şi nu vrei să înţelegi

 

 ***

aceeași inadaptare aceleaşi voci care se subţiază şi se multiplică la nesfârşit nu nu sunt nebună doar sentimentul meu este cel al unui nebun

 

 ***

sunetele se depun ca prundişul sub pleoapele ei doar ea recunoaşte bezna şi dimineţile de culoarea cernelii ochii ei sunt un tunel un acrobat care se izbeşte de pereţi orbecăind moartea ce se lasă lin ca razele ce prind contur la răsărit

 

 ***

oglinda în care mă privesc pare ar fi un ecran cu figuri şterse viața e o fântână adâncă în care strig când lacrimile îmi fisurează obrajii vinele mi se întrepătrund şi se despică dezrădăcinate spectacolul se împrăștie și face îngerii să se ruşineze în coruri care străpung cerul mi-e dor de mama mi-e dor de tata

 

***

 

realitatea e doar un model nud o sursă de inspiraţie pentru pictorii diletanţi pentru omul pe care l-am pierdut şi singurătatea care mă apasă şi mă apasă lucrurile din viaţa mea s-ar fi schimbat măcar pentru o clipă dacă aş fi crezut în beznă şi în viitor

 

 

***

clipele sunt nişte celule infinite aminteşte-ţi câte tâmpenii frumoase şi plăcute

 

 

***

caut mereu umerii tăi calzi caut frumuseţea din gesturile mărunte ale trecătorilor cine ştie câtă durere şi nesiguranţă se cuibăreşte în privirile noastre goale tu nu exişti asta se spunea la autopsia mea în timp ce îmi curăţau crengile uscate pline de viermi în curând o să fie primăvară o să ne legăm la ochi şi o să ne căutăm prin compartimenetele goale în timp ce o să înţelegem că acasă va fi întotdeana un loc mult prea îndepărtat

 

 

***

din palmele mele ies sute de furnici și insomnia în uraganul acestor nopţi nude trăiesc cu certitudinea că singura greşeală singura crimă a omenirii este aceea de a iubi aşa cum numai eu o fac

 

 

 

***

acum când dimineţile ne-au închis în acelaşi crater cu iubirea asta infectă care ejaculează sub scaune fără picioare sub mobilierul distrus al tatălui meu

 

 

***

tavanul pare să se prăbuşească deschid ochii şi în interiorul lor se deschid alţi ochi fiecare mişcare închide în ea alte mişcări sacadate îmi imaginez că sub nucul din grădina bunicii cresc copii verzi și oameni microscopici cu trupuri de ceară noaptea e un morman de globuri sparte în care mă tai am pătat întunericul cu sânge mâini din care ies sute de furnici venele mi se preling pe trup ca stropii de ploaie izbiţi de geamurile autobuzelor

 

 ***

Mirosul de mentă, singurul meu drog al copilăriei. Frenezia scrisului când încă nu învăţasem să scriu cu adevărat. Desigur, infirmităţile copilăriei. O grenadă cu miros de oţel, grenada ca o fiertură de legume în clocot. Grăbiţi, atât de grăbiţi să cosim în asfinţit şi să păstrăm pe pleoapele obosite ultimele dâre de lumină şi polei. Lumina care ne pătrunde în oase ca un calciu întăritor, lumina dispersată , împletită cu mirosul fânului proaspăt cosit